Siguranța aditivilor alimentari

Aprobarea aditivilor alimentari

Odată cu creșterea utilizării alimentelor procesate, începând cu secolul al 19-lea, aditivii alimentari au început să fie utilizați mai mult. Multe țări reglementează utilizarea lor. De exemplu, acidul boric a fost utilizat pe scară largă ca conservant alimentar din anii 1870 până în anii 1920[10][11], dar a fost interzis după Primul Război Mondial datorită toxicității sale dovedite, după cum arată studiile efectuate pe animale și oameni. În timpul celui de-al doilea război mondial, nevoia urgentă de conservanți alimentari ieftini și accesibili a dus la reutilizarea acestuia, dar în anii 1950 acidul boric a fost în cele din urmă interzis[10]. Astfel de cazuri au dus la o neîncredere generală față de aditivii alimentari, la dezvoltarea chimiofobiei și la aplicarea principiului precauției în raport cu multe ingrediente alimentare, atunci când orice substanțe cu un risc negativ teoretic posibil pentru sănătate sunt interzise în alimente și apă potabilă la nivel legislativ. Acest lucru a dus la faptul că, începând cu anii 1960, siguranța aditivilor alimentari a fost evaluată pe baza unei varietăți de studii toxicologice și numai dacă se stabilește că ingredientul este sigur la anumite niveluri de consum, aditivul va fi permis să fie utilizat în diferite țări[12][13].

În Statele Unite, Acest lucru a dus la adoptarea modificărilor la "Legea federală privind alimentele, medicamentele și cosmeticele din 1938", care prevede că nu pot fi utilizate substanțe cancerigene ca aditivi alimentari[14]. Cu toate acestea, după ce ciclamatele au fost interzise în Statele Unite și Marea Britanie în 1969 din cauza suspiciunii de carcinogenitate a acestora, s-a descoperit că zaharina, singurul îndulcitor artificial legal rămas în acel moment, provoacă cancer de vezică urinară la șobolani[15]. Un strigăt public larg din Statele Unite, adus parțial la Congres cu ajutorul cărților poștale plătite prin poștă, livrate în pachete de băuturi răcoritoare îndulcite, a dus la conservarea zaharinei, în ciuda încălcărilor Legii federale[16]. Cu toate acestea, în 2000, s-a descoperit că zaharina este cancerigenă la șobolani numai datorită compoziției lor chimice unice a urinei și este sigură pentru sănătatea umană într-un nivel adecvat de consum[17][18].

Pentru fiecare supliment, se efectuează o revizuire științifică a tuturor datelor toxicologice existente, incluzând atât observațiile umane, cât și testele obligatorii pe animale. Testele toxicologice solicitate de autoritățile de reglementare din diferite țări includ studii pe tot parcursul vieții și multigeneraționale pentru a evalua modul în care un aditiv este perceput de organism și ce posibile efecte nocive poate avea aditivul sau derivații săi[19]. În cursul studiilor toxicologice, se determină un nivel care nu provoacă efecte negative vizibile (UNVOE) — cel mai înalt nivel de aport al unui aditiv cu alimente și apă potabilă, la care nu s-au observat efecte secundare în studii. Acest indicator este exprimat în miligrame de supliment pe kilogram de greutate corporală pe zi (mg/kg de greutate corporală pe zi)[19]. După aceea, UNVOE este împărțit la un factor de siguranță, de obicei 100, pentru a oferi o marjă mare de siguranță[20]. Astfel, se determină indicatorul consumului zilnic admis (DSP) [19][20]. Se crede că, dacă aportul zilnic posibil al suplimentului este mai mic decât DSP, atunci ingredientul nu reprezintă un pericol atât pentru efectele negative asupra sănătății pe termen scurt, cât și pe termen lung[12][13][19]. Este demn de remarcat faptul că, chiar dacă indicele Pal a fost depășit, acest lucru nu înseamnă că aditivul va dăuna sănătății, deoarece există o marjă mare de siguranță[20][19][21]. Pentru unele substanțe utilizate ca aditivi alimentari, PAL este de câteva miligrame pe kilogram de corp. De exemplu, pal pentru nitrit de sodiu este de 0-0, 2 mg/kg[22], pentru aspartam — 0-40 mg/kg[23], pentru glutamat de sodiu — 0-120 mg/kg[24] greutate corporală, respectiv.

În Uniunea Europeană, poate dura 10 ani sau mai mult pentru a obține aprobarea pentru un nou supliment alimentar. Această perioadă include cinci ani de testare a siguranței, apoi doi ani pentru evaluare de către Agenția Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA) și încă trei ani înainte ca aditivul să primească aprobarea din partea întregii Uniuni Europene pentru utilizare în fiecare țară a Uniunii Europene[25][26]. Pe lângă testarea și analizarea produselor alimentare pe tot parcursul procesului de producție pentru a asigura siguranța și respectarea standardelor de reglementare, autoritățile federale din diferite țări protejează publicul de orice utilizare ilegală sau abuz potențial periculos de aditivi alimentari prin efectuarea de teste aleatorii ale produselor alimentare[27][28][25]. În Rusia, Rospotrebnadzor este angajat în acest lucru [29].

În timp, pe măsură ce se dezvoltă metode analitice și devin disponibile noi date toxicologice, standardele de stat pentru conținutul de aditivi alimentari din alimente și impuritățile din aditivii înșiși pot fi revizuite. Exemplele includ revizuirea nisin E234 ca supliment alimentar în 2017 [30]. În 2006, PAL nisin a fost stabilit la 0,13 mg/kg, iar în 2017 a fost crescut la 1 mg / kg greutate corporală, respectiv[30]; în 2022, limitele conținutului de impurități (arsenic, plumb, mercur și cadmiu) din aditivul alimentar E422 (glicerină) au fost reduse [31]. Unii aditivi care anterior erau considerați inofensivi (de exemplu, formaldehida E240 în batoanele de ciocolată sau E121 în apa spumantă) au fost ulterior recunoscuți ca fiind periculoși și interziși. Unii aditivi alimentari, cum ar fi colorantul amarant E123, sunt interzise nu din cauza efectului lor nociv real, ci din cauza strigătului public sau a dovezilor imaginare de pericol în studiile pe termen lung[32]. În scopuri de marketing, unii producători nu specifică ingredientele cu litera E. le înlocuiesc cu numele aditivului, de exemplu, "glutamat monosodic". Un număr de producători folosesc înregistrarea completă — atât denumirea chimică, cât și Codul E.

Litigiile privind siguranța aditivilor alimentari

Există dezacorduri legate de riscurile și beneficiile suplimentelor alimentare[33]. Suplimentele alimentare sunt adesea suspectate de a fi implicate în creșterea incidenței alergiilor, astmului și a altor probleme de sănătate în secolul 21[1]. Există rapoarte periodice în mass-media care, de exemplu: "suplimentul E*** provoacă tumori canceroase", alergii sau tulburări de stomac și alte consecințe neplăcute[34][35]. Cu toate acestea, trebuie înțeles că efectul oricărei substanțe chimice asupra corpului uman depinde atât de caracteristicile individuale ale corpului, cât și de cantitatea substanței. Suplimentele naturale pot fi la fel de dăunătoare sau pot provoca reacții alergice la unii oameni. De exemplu, safrol a fost folosit de mult timp pentru aromatizarea berii de rădăcină până când s-a dovedit că această substanță este cancerigenă. Datorită legii federale din Statele Unite, nu poate fi adăugat la alimente, chiar dacă se găsește în mod natural în sassafras și busuioc dulce[36].

S-a stabilit că adăugarea aditivilor alimentari E249 și E250 (nitriți) în carne duce la formarea de agenți cancerigeni cunoscuți, cum ar fi nitrozaminele[37]. În ciuda faptului că nitriții sunt substanțe toxice și, eventual, cancerigeni, inclusiv pentru mamifere (50% dintre șobolani mor la o doză de 180 mg / kg greutate nitrit de sodiu), împiedică dezvoltarea bacteriilor mult mai toxice Clostridium botulinum în produsele din carne, care produc toxină botulinică. Adăugarea de antioxidanți precum acidul ascorbic E300, acidul eritorbic E313, eritorbatul de sodiu E316 sau vitamina E împreună cu nitriții la carne previne formarea nitrozaminelor datorită proprietăților lor redox[38][39][40][41]. Pentru cârnații afumați de înaltă calitate, rata conținutului de nitriți este stabilită mai mare decât pentru cei fierți — se crede că sunt consumați în cantități mai mici[42].

Se ridică periodic îngrijorări cu privire la relația dintre Suplimente și hiperactivitate[43]. În 2007, un studiu britanic a găsit o legătură între amestecurile de coloranți alimentari, benzoatul de sodiu E211 și hiperactivitatea crescută la copii[44]. Au fost utilizate două amestecuri de coloranți: amestecul A (conținând E102, E110, E122 și E124) și amestecul B (conținând E104, E110, E122, E129)[44]. După indignarea publică, în 2009 a fost introdusă o" interdicție voluntară " [45][32]. Aceasta înseamnă că coloranții pot fi adăugați la alimente în Regatul Unit și Uniunea Europeană, dar trebuie marcați cu un avertisment că coloranții utilizați în alimente "pot avea un efect negativ asupra activității și atenției copiilor." În ciuda avertismentului, nu a fost posibilă reproducerea rezultatelor studiului britanic. FDA[27], EFSA[21] și Departamentul de sănătate al Canadei[46] au concluzionat că coloranții alimentari și benzoatul de sodiu nu provoacă comportamentul ADHD la copii împreună și separat.

Lista Villejuif a devenit, de asemenea, faimoasă, în care răul unor aditivi alimentari a fost indicat incorect[47]

•  pentru 2-conservanți;
•  de 3:

     - 300-322-antioxidanți,

     - 333-399 — antioxidanți și stabilizatori;

•  pentru 4-emulgatori și stabilizatori;
• pentru 5-substanțe împotriva aglomerării și aglomerării;
•   pentru 6-potențiatori de aromă și miros;
•  7 și 8 nu sunt utilizate (cu excepția antibioticelor 700-701, 710-717);
•  la 9, încep codurile glazurilor, balsamurilor și altor amelioratori de coacere și alte substanțe[1].

Unele substanțe utilizate pe scară largă nu au un cod, de exemplu, vanilină și amidon nemodificat[1].

Aditivi alimentari în Rusia